|
|
Dispretuirea maselor. Eseu asupra luptelor culturale în societatea moderna
28 May 2006 06:43 pm
de Marlena Bucur
|
|
 De acum, nu mai exista fapte reale, de acum exista numai interpretari. Nu exista stapîni, exista numai procese de supunere, nu exista nici un talent, exista numai procese de învatare, nu exista geniu, exista numai proces de productie. Nu exista autori, exista numai proces de programare si programatori programati.(Peter Sloterdijk)
 Aparuta în colectia Panopticon a editurii Idea, din Cluj, în anul 2002, cartea lui Peter Sloterdijk - Dispretuirea maselor. Eseu asupra luptelor culturale în societatea moderna, prezinta publicului cititor o adevarata critica a societatii contemporane, intr-un limbaj presarat de umor, ajutandu-l totodata pe acesta sa plonjeze în framîntarile recente ale unui gînditor contemporan.
Conceputa sub forma de eseu, cartea cuprinde analize ale istoriei civilizatiei si politicii, autorul oferind solutii hermeneutice unor texte filosofice semnificative.
Parcurgand continutul textului, cititorul poate constata ca politica este gîndita drept arta a posibilului, arta ce are menirea sa dezamorseze un paradox pe care conceptul de umanitate îl implica. Acest paradox este faptul ca apartinem celor carora nu le coapartinem.
Drumul initiatic al eseului desconspira existenta a trei cadre mari: paleopolitica, politica clasica si hiperpolitica. Pentru aceste trei cadre autorul gaseste trei metafore plastice: primul cadru este simbolizabil prin plute pe care mici grupuri de oameni plutesc în deriva; al doilea cadru ar corespunde artei navigatiei de-a lungul coastelor, cu galere statale si fregate regale, pornite catre destinatii îndepartate si riscante, bazîndu-se pe o viziune a Marimii; ultimul cadru este cel al superferiboturilor care, aproape imposibil de manevrat din cauza marimii, brazdeaza o mare de naufragiati, iar în timp ce nava este amenintata de tragice turbulente, la bord se tin conferinte înfrigurate despre arta posibilului. Trioul metaforic sugereaza o coapartenenta ce nu poate fi surmontata, si careia ne supunem prin nastere.
Paleopolitica precede perioada marilor civilizatii, nu se confunda cu aceasta, ci doar are menirea de a aduce omul la prezenta prin miracolul repetitiei omului prin om, asigurînd secesiunea de batrîna natura . Coapartenenta în hoarda este data de faptul ca indivizii sa posede calitatea de a se auzi reciproc, ceea ce face din hoarda o cutie de rezonanta si din membrii ei cavitati ecoacustice, astfel lumea si adevarul pentru locuitorul hoardei sunt ceea ce este cazul sa fie si acel ceva de care se poate ancora. Paleopolitica este arta posibilului în mic - arta de a se limita la putin de dragul celui mai mare bun, cel al vietii însufletite .
Politica clasica este obsedata de marime, ia arta posibilului si o experimenteaza la dimensiuni mari, dorind sa solutioneze folosirea omului de catre om. Aceasta obsesie a Marimii face sa fie puse în relatie cît mai multe grupuri de oameni, scriitorul ajungînd sa descrie cosmosul ca pe o casa mare, deschizînd nevoia unei marimi geo-demografice, dar si a uneia cosmo-metafizice. Acest viraj megaloman are simptome vizibile în inventarea necesitatii unui demers educational ce orienteaza de la mic la mare spre o metagîndire care va avea ca atlet propriu pe homo politicus. Lumea politica este tot ceea ce este cazul sa fie în interiorul celui mai mare cerc, pentru lume statul fiind o mare mama metaforica ce leaga cetatenii într-o comunitate imaginara a pîntecului, iar conducerea se defineste ca puterea sau capacitatea de a folosi oamenii ca mijloace . Acest mare cerc cosmic îsi datoreaza frumusetea unui centru divin sau monarhic, pentru el manufacturîndu-se oameni puternic individualizati prin antrenamente filosofice, pe de-o parte, iar pe de cealalta parte producîndu-se mase umane manevrabile ce vor fi destinate muncii de jos.
Arta posibilului este vazuta ca fiind succesoarea politicii clasice ,aplicata unei epoci decadente ce trebuie sa îsi asume moartea lui Dumnezeu si deci a ierarhiilor care organizeaza cosmosul. Termenul care uneste nu mai este centrul divin, ci drepturile omului, domeniul gîndirii situandu-se acum între ceva care piere si un cumva pe care îl cere inaintarea.Globalizarea dizolva ultimele forme ale politicii clasice oferind o lume fara forma, o societate fara identitate, un spirit postmodern al lipsei de fond, statul devenind un castel de nisip, iar la orizont se ridica o internationala monstruoasa a ultimilor consumatori, iar pe fondul acestor mutatii apar reactii nationalisto-psiho-patoide.
In viziunea autorului cultura are un rol terapeutic .Ea poate fi definita astfel: un set de sonoritati care acordeaza coapartenenta pentru ca populatiile sa interpreteze împreuna. În acelasi timp cultura este cea care cere, prin frînarea implantarii democratiei în unele parti ale lumii, o hiperpolitica definita ca arta a coapartenentei, necesar de implementat. Ea va tine seama de esecurile anterioare, de revolta reactiva, de individualismul de apartament al metropolelor postmoderne, de socialismul care se înfaptuieste ca asocialism, de dubla figura a omului ca om nou si ultimul om, interesat de micile bucurii de zi si de noapte, dezinteresat de reproducere, angajat fara întoarcere, dar mai ales trebuie sa tina seama ca jocul ei social e necesar sa-i lase si pe cei din viitor sa cîstige.
Autorul îsi încheie într-o nota optimista eseul subliniind la limita sferelor paleopoliticii si hiperpoliticii necesitatea de a pastra ca deziderat arta repetitiei omului prin om. Toate acestea conduc la concluzia ca hiperpolitica nu poate si nici nu vrea sa resusciteze absolutul si nici sa se deghizeze în el. Mai de graba ea ar putea fi garantul persistentei comunitatilor în absenta Absolutului.
www.romaniaculturala.ro
www.ziua.ro
www.idea.ro
www.petersloterdijk.net
Înapoi |
28 May 2006 06:43 pm de Marlena Bucur
|
0 comentarii
Articolul a fost accesat de 349 ori
|
|
|
|
|
